Drumul cel bun al lui Daniel (metaforă)

A fost o dată ca niciodată un băiețel, Daniel, care se pregătea să dea bac-ul, în vreme de pandemie. Mai participase la câteva concursuri și examene, era obișnuit cu atmosfera de examen, deși încă mai simțea din când în când, înainte de ziua cu pricina, cum începe să îi bată inima mai tare, cum parcă emoțiile îl copleșesc și palmele îi transpiră și pentru câteva secunde, tot ceea ce învățase, parcă se ascunde sub o pătură de ceață în mintea lui. Se tot gândea că este un examen important pentru el, că va urma facultatea și voia să ia notă cât mai mare, pentru a ajunge unde își dorește.

Într-o zi, în săptămâna dinaintea examenului, începuse să se agite mai mult decât de obicei, astfel încât într-o seară, deși se așezase devreme la somn, nu putea să adoarmă. Se tot fâțâia de pe o parte pe alta, întrebându-se oare cum va fi, dacă se va descurca, dacă își va aminti ce va avea de scris? Aprinsese lumina, scoase o carte și începu să o răsfoiască. Dar în loc să-l ajute, parcă doar devenea din ce în ce mai speriat. Așa că stinse lumina și se întinse iar în pat. În timp ce stătea acolo, observă cum o rază de la lună străpungea perdeaua și lumina spre bibliotecă, exact pe cartea cu povestea pe care i-o citeau părinții lui, când era copil, înainte de somn: Vrăjitorul din Oz. Își aminti de omul de tinichea, care își dorea o inimă, de leul care își dorea curaj, de sperietoarea de ciori care își dorea o minte și evident, de Dorothy, care voia să se întoarcă acasă. Și așa, încet-încet, în timp ce își amintea povestea și drumul pe care eroii îl parcurseseră, simți cum pleoapele îi deveneau din ce în ce mai grele și gândurile din ce în ce mai calde și parcă ajunsese și el în acea lume, pășind pe drumul cu cărămizi galbene, care ducea spre palatul vrăjitorului. Se gândi că dacă cei patru au primit de la vrăjitor ce aveau nevoie, poate ar putea merge și el să ceară ce își dorește: să ia bacul, ușor și simplu, cu notă mare, dacă se poate, chiar și fără examen.

Și merse el, ce merse, până când ajunse într-un final la vrăjitor. Știa că vrăjitorul se ascunde după cortină, așa că fiind mic, se strecură în casă și ajunsese în spatele cortinei. Îl privea pe vrăjitor cu sfială și se întreba cum să îi spună ce își dorește, ca să îl ajute. Bătrânelul era pe la 60-70 de ani, cu părul grizonat, un pic mai mic de înălțime decât băiatul, purta și el ochelari sub care ascundea aceeași privire blândă ca a băiatului. Dar în timp ce Daniel gândea acestea, vrăjitorul se întoarse spre el și îi zise: „Daniel, știu de ce ai venit”. Băiețelul se sperie: „cum de știe care e numele meu și cum de știe motivul pentru care am venit?”. Bătrânelul făcu o pauză mai lungă și îi zise: „Daniel, nu te teme. Înțeleg tot ce simți. E normal să ai emoții, e normal să vrei să fie bine la examen. Îmi amintesc și eu cum era, când aveam de dat examene. Poate nu mă crezi, dar chiar și eu aveam emoții în scoală, și chiar și ca adult, când trebuia să vorbesc în fata oamenilor.” Daniel se uita fascinat la bătrânel, în timp ce acesta continuă: „Și eu am învățat multe la viața mea și am dat multe examene, unele cu note mari, altele cu note mai mici. Dar cea mai mare lecție pe care am învățat-o, dincolo de informațiile care îmi sunt de folos, este că atunci când învăț ceva, de fapt învăț pentru mine, nu pentru o notă. Pot fi zile în care nu mă simt bine, și dacă mi-ar da cineva un test, poate voi lua o notă mai puțin bună, însă important e cu ce am rămas și ce am înțeles din tot ce am învățat. Acele concepte pe care le știu și acele experiențe pe care le-am trăit și le pot aplica, sunt de fapt câștigul meu, iar nota care o da cineva, de fapt surprinde doar un moment din timp și o parte din ceea ce știu, nu tot. Și da, se poate să nimerească exact acea parte din ce am învățat, pe care nu o stăpânesc încă foarte bine, însă eu am înțeles mult mai multe și știu că oricum viața este o lecție continuă. Eu nu iți pot zice subiectele și nu iți pot da o notă mare la un examen, pentru că este examenul tău, este experiența ta. Ce iți pot zice, este că atunci când vei ajunge la vârsta mea, și vei privi înapoi, o să vezi de fapt că a fost o treaptă în evoluția ta. Că până la urmă, chiar dacă te-ai îngrijorat înainte, și ai avut emoții chiar și în ziua respectivă, ai respirat adânc, și ai reușit să ieși din acel blocaj de moment și ai scris tot ce puteai tu mai bine în acea zi a vieții tale.” Daniel, privindu-l cu scepticism îi zise: „dar de unde ești tu sigur de asta? eu sunt încă mic și nu știu atât de multe ca tine, poate ție iți e ușor să gândești așa, la vârsta ta, că ești înțelept, dar eu sunt doar un copil, mai am mult până să gândesc așa, ca tine… „. Bătrânul îl privi cu blândețe și își suflecă mâneca, sub care avea un semn de naștere identic cu cel pe care îl avea băiețelul. Întinzându-i mâna, ca să vadă semnul, îi spune: „Încă nu ai, dar asta nu înseamnă că nu vei ajunge acolo. Ești pe drumul cel bun. Lasă-ți mintea să fie liberă și relaxată, și vei vedea că se va ridica și ceața.”

Și în timp ce bătrânul pronunța cuvântul „ceață”, Daniel simți o mână caldă pe brațul lui: deschisese ochii și o văzu pe mama lui: „Este ora 10, ți-am pregătit micul dejun. Cum ai dormit? Te-ai odihnit?”. Băiatul, fericit, sări din pat, se spală repede pe față și pe dinți, și înfometat, se așeză la masă. În timp ce mânca, îi sari în ochi semnul lui de naștere, de pe mână – știa că de acum înainte, de fiecare dată când îl va vedea, își va aminti de discuția cu vrăjitorul și asta îl va ajuta să se liniștească, când are emoții, pentru că până la urmă, se află pe drumul cel bun și tot ce are nevoie este deja în el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.