Jurnal de Recunoștință – ziua 8

Ziua 8 de Recunoștință – #LoculTauRezervatDinSufletulMeu – azi este despre pauze, echilibru si despre acceptarea imperfectiunilor noastre

😴 Ar fi trebuit ieri sa scriu acest articol, dar am fost atat de obosita, incat, dupa ce am terminat de prezentat cursul de Design Patterns in cadrul Agilehub, am mancat si m-am intins un pic in pat. Era abia ora 17. M-am gandit ca am destul timp pentru a trage un pui de somn, scurt, o ora si apoi sa revin la lucrurile pe care „trebuia sa le fac”.

🙏In primul rand vreau sa va spun un lucru la care inca mai am mult de lucru, dar poate ca de vreo 2 ani, macar am devenit mai constienta de el. Si anume, de fiecare data cand ma aud pe mine, zicandu-mi mie „trebuie…”, incep sa ma intreb: „Auzi, dar chiar trebuie? Cine zice ca trebuie? E ceva de viata si de moarte?” – iar daca mai sunt si obosita, mai continui dialogul intern: „auzi, Nadia, esti cam obosita si poate nu ar mai trebui sa stai pana asa tarziu. Ce se poate intampla chiar asa de groaznic daca nu faci acest lucru acum? L-ai putea face maine sau poate in alta zi?” – Poate va puneti uneori si voi acelasi intrebari. Iar daca nu o faceti, va recomand sa incercati macar de cateva ori si sa vedeti cum e pentru voi

🙏Acum 2-3 ani aveam o groaza de chestii de facut (pe care singura le luam „asupra mea”) si imi era greu sa refuz vreo propunere de colaborare sau de revedere in timpul liber. Si culmea e ca doar o parte extrem de mica le faceam din obligatie, majoritatea erau din placere, pentru ca realmente imi placea foarte mult ceea ce faceam. Imi placea, imi place si imi va placea sa fiu in mijlocul oamenilor sau sa fac chestii interesante. Pentru mine e important sa fac ce-mi place, si chiar daca e un lucru care nu imi place foarte mult, sa gasesc acel „ceva” ce l-ar transforma intr-o experienta placuta. Si nu cred ca vreau sa renunt la aceasta credinta, ci doar sa ii aduc echilibru.

🙏Tin minte cand tineam cursuri la facultate, toata ziua si noaptea de dinainte lucram la suportul de curs si la exemple. Dormeam maxim 3-4 ore si seara mergeam sa prezint. Era fabulos, ma simteam extraordinar si ma bucuram ca si studentilor le era de folos. Dar cum se termina cursul, de indata ce ajungeam la masina, ma lua raul. Un rau fizic, ca o criza de fiere (nu stiu daca voi aveti probleme cu fierea, eu am si cam stiu sa ma prind cand incepe sa „isi faca de cap”). Efectiv incepeam sa simt oboseala de dupa efortul intens prin care imi trecusem organismul (care rezista admirabil si probabil datorita cocktail-ului de adrenalina si dopamina). A doua zi eram zombi. Tin minte si acum, ca in fiecare vineri de dupa cursul de joi, ziceai ca ma lovise trenul. Claudia Chirila mereu ma certa si imi zicea: „da’ de ce nu o iei si tu mai incet?” – mi-a luat ceva vreme pana sa inteleg ca ea de fapt imi voia binele, acelasi bine pe care ar fi trebuit si eu sa mi-l vreau, daca m-as fi iubit macar cu 5g mai mult. Si ii multumesc pentru perseverenta si grija pe care mi-a purtat-o si ea, si multi alti oameni, care imi ziceau la fel, desi eu continuam sa ii ignor, crezand ca „stiu mai bine”

🙏 Ei bine, ce am mai invatat intre timp un pic (si zic un pic pentru ca stiu ca inca mai e loc de imbunatatire) este sa imi ascult corpul. Si atunci cand simt ca am prea multe in brate, sa mai las din ele, in loc de a lua si mai multe. Cand simt ca sunt prea obosita si nu e ceva atat de esential de facut in acel moment, sa il las pe alta data. Evident, anuntand cat se poate din timp si ceilalti oameni implicati, ca sa fie in cunostinta de cauza. Si asta explicand intr-un mod asertiv si fara a ma simti prost ca renunt. Si pana acum functioneaza foarte bine. Daca in trecut faceam cate o criza de fiere, pe baza de oboseala, macar o data pe luna, acum am deja 4 luni de cand nu am avut nici macar o criza de acest fel.

🙏 Acuma intrebarea mea a fost mereu: de unde vine chestia asta? In general am multa energie si fac multe chestii, desi conform stiintei, din cauza hipo-tiroidismului si a anemiei pe care le am, ar trebui sa fiu molesita si lipsita de vlaga. Dar nu-s :)) Pe de-o parte cred ca ceva atipic la mine, de nu simt oboseala – dar nu stiu daca exista inca vreo explicatie stiintifica pentru asta, si nici nu ma chinui sa aflu, o iau ca atare. Pe de alta parte, poate este si blestemul „copilului premiant”. Am auzit multi oameni, zicand ca au suferit in copilarie, cand parintii si profesorii ii comparau cu „copilul vecinului, care lua mereu 10” si ca asta i-a ranit profund. In mod cert este ceva greu pentru un copil sa auda asta. E dureros ca in loc sa te aprecieze cei din jur, pentru ceea ce faci si ceea ce esti (indiferent cat si cum este, fiecare are ritmul si talentele sale), sa iti arate „ca nu esti suficient de bun”, prin comparatie cu alt copil. Am avut o competitie foarte loiala cu Florin-Daniel Mateiu, si vreau sa ii multumesc, pentru ca nu ne-am comparat unul cu celalalt in liceu, ca sa ajungem rivali, desi faceam cu randul la „coronita”, ci am ales sa fim prieteni si sa ne apreciem reciproc. Nu stiu daca din fericire sau din pacate, eu nu prea am avut parte de comparatii din postura de „mai putin bun”, decat foarte putin si tarziu, ca adult. Parintii mei nu m-au comparat cu alti copii, ba chiar m-au incurajat sa nu invat pentru niste note, ci pentru mine. Insa orice medalie isi are reversul sau si fiecare rol are si avantajele si dezavantajele sale. Daca pentru unii, acel „premiant” era standardul idealului, ei bine, vreau sa va zic, din perspectiva unui premiant, ca nici acolo nu e totul perfect. Poate ca e fain pe un piedestal, sa simti cum ti se gadila orgoliul si altii te admira. Dar pe piedestal esti si singur si greu abordabil si esti si departe de ceilalti. Uneori te simti prost pentru ceea ce stii si ai vrea sa te prefaci ca esti mai putin, doar ca sa poti sa fii acceptat si tu intr-un anturaj. Si mai mult, fiind pe piedestal, chiar daca nu iti zice nimeni acest lucru in fata, stii ca poti sa cazi. Si daca cazi… oare ce s-ar intampla? Probabil mult mai putin rau decat suntem tentati sa credem :)) Si chiar daca te compari doar cu tine, nu cu alti oameni, tot „trebuie sa fii mai bun decat tine”, nu? 🙂 Probabil ca asta a fost si motivul pentru care atunci cand am luat primul meu „8” in generala si apoi primul meu „3” in liceu, m-am ascuns de ai mei. Cand ei, dragii de ei, nici gand sa imi tina morala sau sa ma certe. Insa compararatiile nu-s bune, nici macar cand ni le facem singuri in mintea noastra.

🙏Stiu ca mi-am scos din sarite cativa prieteni tot intrebandu-i „chiar trebuie?” de fiecare data cand ii auzeam pronuntand acest cuvant. Dar ce am invatat in ultimii 2 ani (si sper ca si ei un pic), este ca putine lucruri cu adevarat trebuie. Probabil ca trebuie sa mananci, sa dormi si sa bei apa ca sa supravietuiesti. Dar trebuie oare sa lucrezi ore in sir pana la ultimul detaliu, ca sa ai o prezentare perfecta? Cel mai probabil nu. Trebuie sa te chinui sa-i impaci pe toti? Cel mai probabil nu. Oare trebuie sa fiu exact cu 30 minute inainte de a pleca trenul din gara? Nu chiar. Iluzia pe care singuri ne-o facem in mintea noastra, de a fi perfecti si fara cusur, de fapt arata de cele mai multe ori cat de departe de perfectiune suntem de fapt. Atat de nesiguri si nesinceri cu noi in primul rand, incat nu putem sa ne recunoastem imperfectiunile si tragem cu toti dintii de o masca „ideala”. Nu suntem perfecti, nimeni nu e. Si asta e poate cel mai dureros si totodata eliberator gand pe care il putem avea in aceasta situatie. Poate nici nu avem cum sa devenim perfecti si totusi, chiar si asa, cred cu putere ca viata este despre evolutie. Despre a fi mai bun azi decat ai fost in trecut. Dar „mai bun” inseamna si mai sincer, si mai intelept si mai vulberabil si mai echilibrat. Si asta inseamna printre altele, sa-ti cunosti si luminile si umbrele, si calitatile si limitele si sa te poti privi in oglinda fara sa-ti fie rusine cu tine si sa-ti zici „Sunt cine sunt. Mai am multe de invatat si multi demoni de imblanzit, dar sunt pe drumul cel bun.” sau un simplu si impacat „azi sunt prea obosit sa fac asta”.

🙏Bineinteles, acuma sa nu intelegeti gresit, nu va zic ca e ok sa treceti in cealalta extrema si sa ziceti in fiecare zi „sunt prea obosit sa fac asta”. Cand eram mica, tata imi repeta o vorba: „A gresi este omeneste, a persevera in greseala este diabolic”. Asadar, cred ca solutia e sa cautam echilibrul si sa luam o decizie care sa ne lase sufletul impacat.

😴 Evident ca aseara am adormit la 17:00 pentru 2 ore si in loc sa fac „ce trebuia sa fac” (sa scriu acest mesaj, sa trimit niste mailuri, sa spal vasele si sa ma apuc de editarea inregistrarii de la cursul din acea zi), am ramas si pe urma in pat si am citit vreo 50 de pagini din cartea din imagine. A fost totusi un lucru care chiar „a trebuit” – si anume sa ii duc mamei telefonul inapoi, pe care i-am instalat niste aplicatii de care avea nevoie azi. Asadar, pentru asta m-am imbracat si am rezolvat-o.

😴 In cele 4 zile libere de Paste, imi propusesem, ca deobicei, mult prea multe decat puteam face. Am vrut sa termin un joc si sa citesc 2 carti si inca cateva chestii pe langa. Evident ca am ajuns doar la 15% din joc si am deschis doar una dintre carti, nici vorba sa o termin. Pe de alta parte, am dormit si m-am uitat la un film foarte frumos (Coco). Si uite asa, am invatat ca e ok si sa am zile in care nu am chef sa fac ce mi-am propus. E ok sa fie si zile in care nu termin tot ce imi doream (eu singura) sa fac. E normal sa nu ma ridic nici eu la nivelul asteptarilor mele, daca aceste asteptari sunt prea mari, nu? Probabil ca asta e o lectie pe care va trebui sa o invat, sa ajung sa imi propun mai putine si mai realizabile. Pana acum macar am invatat sa nu ma mai enervez eu pe mine cand nu le fac pe toate 🙂 sunt pe calea cea buna.

🙏Vreau sa va multumesc tuturor celor care mi-ati zis in acesti ani sa am mai multa grija de mine. Tuturor celor care m-ati certat ca ar trebui sa dorm mai mult si va asigur ca acum ma odihnesc mult mai mult decat in urma cu 3-4 ani.

🙏Poate ca cea de mai folos calitate pe care am putea sa ii invatam pe copii nostri si pe noi insine, este ca in loc sa fugim de esec si de imperfectiunile noastre, sa stim cum sa ne raportam la ele, ce sa facem cand apar si cum sa le abordam cu gentiletea si eleganta unei flori

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.