Jurnal de Recunoștință – ziua 5

Azi este despre multe lucruri, e despre curiozitate, despre calatorii in lume, in universul de sub picioarele noastre si in noi insine.

🐝 As vrea sa incep cu momentul de azi, cand a trebuit sa ies din casa si privind in iarba, am vazut niste papadii si o albina, care aduna cat de mult polen prindea. Recunosc, am o slabiciune pentru fotografia macro, si desi nu aveam aparatul foto la mine (desi acuma poate ar fi o idee sa il iau cu mine mai des cand ies din casa, ca si stand la coada poti observa chestii interesante), mi-am scos telefonul si am inceput sa ii fac poze. Initial mai de la departare, apoi am dat un pic de zoom si incet incet, in vreo 10 minute, m-am apropiat la cativa milimetri de ea. Aparent si ea s-a obisnuit cu mine, nu se simtea amenintata, ci pur si simplu isi vedea de treaba, zburand din floare in floare, oarecum in jurul meu. Si uite asa, m-am trezit ca trecuse de fapt jumatate de ora si eu roiam in jurul albinutei si a papadiei. Si la un moment dat, vine o fetita si ma intreaba: „ati pierdut ceva?”. Am vrut sa-i spun ca pe mine, dar de fapt mi-am dat seama ca nu am pierdut nimic, ci m-am regasit.

Albinuta de azi mi-a dat multe motive de recunostinta si promit sa le iau pe rand in zilele urmatoare (fotografie, sincronicitate, observare si NLP).

🐝 Desi imi place fotografia in general, mereu m-a fascinat fotografia macro si asta pot confirma toti prietenii mei fotografi Zoli, Bogdan, Claudia, Andreea, Ovidiu (si mai sunteti si altii, stiu, sunteti foarte multi si minunati). M-a fascinat mereu fotografia macro pentru ca mi se pare fabulos ca sub orice pas pe care il faci, pe acea bucatica de pamant de cativa centimetri patrati, se afla un intreg univers pe care il poti privi si admira ore in sir, fara sa te plictisesti. O lume de care nici nu esti constient, se dezvaluie daca doar te opresti si o observi. Ador fotografia macro pentru ca desi fac poze la lucruri atat de obisnuite si comune (flori, frunze, insecte), pe langa care poate trecem chiar zi de zi si nu le bagam in seama, printr-o lentila macro le vezi altfel. Le vezi un pic mai in profunzime, le vezi structura si le poti intelege mai detaliu micro-cosmosul de acolo. Poti vedea ceea ce nu e atat de accesibil oricui, cu ochiul liber.

🐝 Si unul din gandurile care m-au dus, privind aceasta albinuta este ca in graba si forfota noastra de zi cu zi, uitam sa ne oprim si sa admiram splendoarea care exista in jurul nostru. Am calatorit mult la viata mea, mi-a placut mereu sa descopar locuri noi si oameni noi, sa le ascult povestile si de fiecare data m-au fascinat prin ceea ce aveau de zis, pentru ca fiecare om are ceva frumos in el si cel putin o poveste minunata de spus. Am fugit ani intregi, in toata lumea asta, pe 3 continente si nici nu mai tin numarul cator tari, orase si locuri, din curiozitate si setea de cunoastere. Si le multumesc tuturor prietenilor mei alaturi de care am calatorit in acesti zeci de ani si alaturi de care am descoperit locuri si oameni faini, inclusiv pe ei – si am sa mentionez doar cativa, pentru ca daca ar fi sa-i enumar pe toti, as face un adevarat „pomelnic” aici – Florin, Cipri, Danuta, Dana, Miha, Sorin, Razvan, Marian. In mod cert sunt mai bogata sufleteste datorita acestor calatorii. Si cred ca si stilul meu de a fi calator s-a schimbat, de-a lungul anilor: daca la inceput, voiam sa vad tot intr-un loc si sa nu ratez nimic, am invatat ca tihna isi are rostul sau, ca mai bine vad mai putine lucruri, dar sunt mai prezenta si ma bucur mai mult de ele, decat sa ii alerg pe toti dupa mine, nu-i asa, Andrei?

🗺 Am fugit mult si bine, din excursie in excursie, incercand sa descopar noi locuri, din ce in ce mai interesante si parca setea de cunoastere devenea din ce in ce mai mare. Voiam sa ajung in cat mai multe locuri, dar asta costa si timp si bani 🙂 Planificam excursie dupa excursie si stateam acasa mai mult in regim hotelier. Daca ma prindea un weekend acasa, era probabil pentru ca imi era rau. Si daca stateam mai mult de 3 zile consecutive acasa, fara oameni in jurul meu, simteam ca o iau razna si incepeam sa ma agit ca unde sunt oamenii? :)) Si uite asa, dupa multi ani am ajuns sa fiu sincera cu mine (si pentru asta clar trebuie sa le multumesc oamenilor care la randul lor m-au ascultat si mi-au pus intrebarile potrivite pentru a-mi gasi singura raspunsurile – Lumi, Mada cea fara de Facebook, Claudia, Roxana si multi altii). Am ajuns sa imi dau seama ca nu fugeam doar ca sa descopar lumea, ci fugeam de mine, de teama de a nu sta eu cu mine prea mult. Si cu cat fugeam mai mult, cu atat setea mea de cunoastere devenea din ce in ce mai mare, pentru ca oricat as fi calatorit, nu beam licoarea de care sufletul meu avea nevoie. Puteam sa vad toate tarile din lume si sa ascult toate povestile oamenilor, dar inca nu invatasem sa calatoresc in sufletul meu si sa imi ascult propriile mele povesti cu aceeasi fascinatie, curiozitate si iubire

🗺 Ultima jumatate de an mi-a schimbat radical perspectiva in acest sens. Inainte sa existe covid si carantina, a aparut in viata mea NLP-ul (e ok daca nu stiti ce inseamna, o sa va mai povestesc despre asta in zilele urmatoare), dar hai sa zicem ca a fost acea picatura de cunoastere care mi-a umplut un pahar si l-a facut sa dea pe afara in cel mai bun mod posibil. De la Nadia care in timpul saptamanii abia astepta sa se termine munca ca sa fuga in 2-3 locuri si abia astepta sa vina weekend-ul sa se suie in masina si sa viziteze ceva, am devenit Nadia care abia astepta sa ajunga seara acasa, sa stea de povesti cu ea insasi (nu-s nebuna, e chiar sanatos si va recomand sa faceti asta din cand in cand) si abia astepta sa vina weekendurile ca sa stea in casa si sa se ocupe de ea si de sufletul ei. Ba chiar mi-am luat in februarie o saptamna libera de la munca ca sa stau acasa si sa citesc si sa cuget. Vechea Nadie ar fi zis „blasfemie! Cum sa iti iei liber o saptamana si sa nu pleci nicaieri?”. Ei bine, nu doar ca nu am plecat nicaieri, ba chiar mi-am inchis toate conturile de social media in acea saptamana, m-am izolat in casa si mi-am avertizat cunostintele si prietenii ca ma pot suna doar daca e urgent. A fost una din cele mai faine saptamani din viata mea, pentru ca am invatat poate cea mai mare lectie din viata mea, si aceasta este lectia care in momentul de fata ma face sa fiu inca fericita si impacata cu statul in casa: am invatat ca acelasi univers si aceeasi lume dupa care goneam in afara mea, se afla si in mine. Ca in sufletul meu si in mintea mea se afla atat de multe calatorii de facut si atat de multe locuri minunate de descoperit incat s-ar putea sa nu-mi ajunga o viata. Si ca nu mai e nevoie sa gonesc ca o nebuna pe alte continente, ci e suficient sa imi redescopar cararile din suflet. Stiu, nu e lucru usor, dar trebuie sa incepem de undeva, nu? Macar cate 50m intr-o saptamana in suflet si tot e ceva

💗 Va las cu o provocare: sa incercati macar 10 minute pe zi sa stati voi cu voi. Fara muzica, TV, telefon, pur si simplu in linistea camerei, poate chiar sa inchideti ochii si sa dati sunetul mai tare la vocea voastra interioara. Sa ascultati ce zice si ce isi doreste, indiferent de cat de absurd sau imposibil ar fi. Sa va imbratisati sufletul cu cat de multa caldura puteti si sa va ziceti: „sunt aici si voi fi mereu aici, alaturi de tine”. Acum, stand acasa, in izolare, este poate singura sansa pe care o veti avea in viata voastra sa va petreceti timp de calitate cu voi insiva, fara a va deranja altcineva in afara. E cea mai buna oportunitate ca fiecare sa devina cel mai bun prieten al sau si sa hoinareasca in sufletul sau, caci multe carari batatorite si nebatatorite se afla in fiecare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.